Dulapul lui tata m-a fascinat intotdeauna. Eram mic, iar dulapul era sus. As fi ajuns de pe scaun dar imi era frica sa nu fiu prins scotocind prin lucrurile lui. Si imi este cel mai dor de frica de a scotocii prin dulapul tatalui meu, pentru ca frica aia era buna, era necesara, m-a invatat sa fiu ceea ce sunt. Muream de fascinatie de fiecare data cand el insusi scotea "de sus" cate o mica unealta si o utiliza cu tact sub ochii mei anesteziati de curiozitate. Avea surublenite mici, din acelea pentru suruburi minuscule de ceas, stramosul unui mp3 player de pe vremea bunicului care isi facuse meserie din repararea instrumentelor muzicale, rulete, eprubete de dimensiuni variate, caci tata era cercetator stiintific si multe alte lucruri de plastic sau metal care nu stiam la ce folosesc si ma uluiau inzecit. Recunosc. Am umblat pe acolo de cateva ori cu groaza in suflet. Dar niciodata, nici macar acum, nu am stiut tot ce se ascunde acolo. Eram pripit, inregistram pe retina fiecare forma nou descoperita si imi imaginam cele mai fantastice operatiuni pe care obiectele respective le puteau indeplinii. Dulapul lui tata mi-a hranit creativitatea si m-a facut constient de trecut pentru prima oara.
Din pacate, acum nici macar nu ii mai cer voie sa il deschid...
